Teoria dezvoltării psihosociale

Cel mai important continuator al lui Freud a fost E. Erikson, care propune abordarea stadială a formării personalității pe latura socializării.

Teoria lui Erikson diferă de cea a lui Freud prin faptul că:

Erikson micșorează interesul asupra clasicului triunghi – mamă, tată, copil (descris in complexele Oedip și Electra) și se axează pe influențele psihosociale;

Erikson nu consideră că cele mai importante evenimente ale dezvoltării au loc numai în perioada copilăriei, ci pe tot parcursul vieții;

Erikson pune accentul pe rolul Ego-ului mai mult decât pe rolul Superego-ului, fiind orientat către dezvoltarea unui Ego sănătos decât pe rezolvarea unor conflicte interioare;

Erikson consideră că dezvoltarea normală pentru fiecare stadiu trebuie corelată și înțelesă împreună cu contextul cultural și situația de viață unică a fiecărui individ.

Cele opt stadii ale vieții după Erikson se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condițiile unei personalități sănătoase.

Cele opt etape de dezvoltare psihosocială sunt :

  • Încredere versus neîncredere (de la naştere până la un an)– La intrarea în lume, copilul este complet dependent de alţii. Dacă prima persoană care are grijă de copil (de regulă mama) vine în întâmpinarea nevoilor copilului, atunci copilul învaţă să aibă încredere în acea persoană şi acest fapt se generalizează în capacitatea copilului de a avea încredere în alţii şi în sine însuşi.
  • Autonomie versus nesiguranţă, incapacitate de asumare a rolurilor (de la 1 la 3 ani)– De îndată ce capătă controlul voluntar al acţiunilor lor – învăţând să meargă, să vorbească, să se hrănească etc – copiii devin foarte activi şi acest fapt naşte dorinţa părinţilor de a-i controla. Rezultatul luptei din această perioadă este în direcţia autonomiei dacă copilul îşi însuşeşte un sens pozitiv al autocontrolului. Rezultatul va fi în direcţia ruşinii şi nesiguranţei dacă copilul îşi însuşeşte faptul că orice face este inadecvat sau rău.
  • Iniţiativă versus vinovăţie ( de la 3 la 5 ani)– Având obţinut controlul asupra propriilor acţiuni, copilul va începe să-şi plănuiască acţiunile în avans, ceea ce poate conduce la o criză vis-a-vis de abilitatea de a plănui. O rezolvare pozitivă determină un simţ al iniţiativei (abilitatea de a plănui şi iniţia noi acţiuni), pe când o rezolvare negativă determină un simţ al vinovăţiei relativ la propriile planuri şi un simţ al inabilităţii de a-şi ghida propriul viitor.
  • Încredere în sine versus inferioritate (de la 5 la 12 ani)– Copilul devine treptat implicat în rezolvarea de sarcini cum ar fi cerinţele şcolii, necesităţile casei şi alegerea jocurilor. Dacă învăţarea lecţiei acum va fi „plăcerea muncii terminate prin atenţie susţinută şi stăruinţă perseverentă”, atunci aceasta va dezvolta un simţământ al competenţei sau al încrederii în sine. Rezolvarea fără succes a sarcinilor va dezvolta la copil un sentiment de inferioritate.
  • Identitate versus confuzie de identitate (adolescenţă)– Identitatea este simţământul cuiva despre cine este şi încotro se îndreaptă în viaţă. Adolescenţii trebuie să-şi piardă identitatea şi să-şi construiască o nouă identitate corespunzătoare vieţii de adult. Rezolvarea cu succes a acestei probleme naşte o persoană cu o identitate pozitivă, care va fi capabilă să fiinţeze în moduri benefice atât pentru sine, cât şi pentru societate. Insuccesul în rezolvarea acestei probleme va naşte o persoană cu o identitate confuză (lipsa unei identităţi stabile) sau cu o identitate negativă (o astfel de persoană este nesănătoasă sau antisocială).
  • Afirmarea identităţii versus izolare socială (începutul perioadei adulte)– Afirmarea identităţii este capacitatea de a săvârşi afilieri concrete şi parteneriate şi dezvoltarea unui puternic simţământ etic, care să permită să reuşeşti asemenea implicări chiar dacă ele cer sacrificii semnificative şi compromisuri. Începutul perioadei adulte este timpul pentru învăţarea împărţirii sinelui cu o altă persoană . O persoană care nu reuşeşte acest lucru va trece prin viaţă cu un simţământ al izolării, chiar dacă este înconjurată de alte persoane.
  • Capacitatea de a trăi, nevoia de a fi util semenilor versus stagnare şi sentimentul inutilităţii (mijlocul perioadei adulte)– Criza sau problema celei mai lungi etape, ce se întinde de la 25 la 65 ani, are de a face cu generativitatea, adică un simţământ al contribuţiei proprii la următoarele generaţii, care se poate împlini prin grija faţă de copii, învăţarea acestora sau prin munca în folosul colectivităţii. Aceia care nu reuşesc acest lucru vor intra în ceea ce se numeşte stagnare, adică un simţământ al inutilităţii şi al lipsei de sens.
  • Integritate versus disperare (sfârşitul perioadei adulte până la moarte)– Dacă o persoană a rezolvat cu succes conflictele din etapele anterioare, va avea un simţământ al împlinirii sau al integrităţii. Trăsătura cheie a unei astfel de persoane este înţelepciunea, o abilitate de a privi viaţa într-un mod detaşat şi a vedea adevăruri complete şi totodată de a oferi sfaturi celor care trec prin etapele precedente. La cealaltă extremă, eşecul în rezolvarea crizelor din etapele anterioare va duce la disperare, un simţământ al neputinţei şi amărăciunii, care vine din senzaţia că viaţa a fost neîmplinită şi se va sfârşi neîmplinită.

Interpretarea desenului