Dislalia

Cea mai frecventă dintre tulburările de pronunţie este dislalia (pelticia), prezentă în peste 90% din cazuri, atât la persoanele normale cât şi la cele cu tulburări mintale şi senzoriale. Ea constă în abaterea de la pronunţia standard sau incapacitatea subiectului de a pronunţa corect un sunet, o silabă sau un cuvânt. Sunetele cele mai afectate sunt cele care apar mai târziu în vorbirea copilului necesitând o modulare şi o sincronizare mai fină din partea componentelor aparatului fonoarticulator; este cazul vibrantei ,,r”, siflantelor ,,s”, ,,z”, africatelor ,,c”, ,,g”, ,,ţ” şi şuierătoarelor ,,ş” şi ,,j”. Atunci când dislalia nu este însoţită şi de alte deficienţe, integritatea funcţiilor limbajului se păstrează, şansele corectării fiind mult mai mari. De asemenea, dacă subiectul are tulburări de articulare, pronunţie, manifestate prin omiterea, deformarea, substituirea, înlocuirea sau inversarea sunetelor, sau care afectează decodarea mesajelor verbale avem dislalie.

Diagnosticul dislaliei se poate pune după ce copilul împlineşte 3 ½ ani. Trăsătura caracteristică a vorbirii dislalice o constituie tulburarea unităţii dintre forma şi conţinutul vorbirii.

Cauzele apariţiei dislaliei sunt:

• anomalii anatomo-funcţionale ale organelor periferice ale vorbirii: buze, limbă (microglosie, macroglosie, anchiloglosie), frenul limbii prea lung sau prea scurt, maxilare (prognatism, progenie), implantarea defectuoasă a dinţilor, despicături de buză şi văl, despicăturile maxilo-velo-palatine (cunoscute şi sub denumirile de buză de iepure şi gură de lup);
• imitarea unor persoane cu o pronunţie deficitară;
• existenţa mediului educativ nefavorabil, care nu asigură stimularea vorbirii;
• încurajarea copilului preşcolar de către adult în pronunţarea peltică (pentru amuzament), ceea ce duce la stabilizarea deprinderii defecuoase;
• deficienţe cerebrale;
• insuficienţa dezvoltării psihice;
• deficienţe ale auzului; insuficienţa atenţiei auditive privind propria vorbire;
• nedezvoltarea auzului fonematic.

Principiile terapiei logopedice

Principiile urmate în cursul terapiei dislaliei sunt următoarele :

• respectarea particularităţilor de vârstă ale copilului, ale tipului şi gradului de deficienţă, precum şi ale nivelului de şcolarizare atins;
• respectarea caracterului unitar în intervenţie (prin corelarea cu demersurile medicale, pedagogice sau de psihodiagnoză);
• respectarea succesiunii etapelor de corectare, conform cu structurile fonetice tot mai complexe în care sunetul este integrat;
• trecerea în cursul corectării prin planuri acţionale diferite (de la imagine la fonem, de la fonem la grafem şi viceversa);
• folosirea jocului didactic în orice etapă a programului de intervenţie logopedică; exersarea permanentă a noilor achiziţii fono-articulatorii în contexte de comunicare normale;
• folosirea psihoterapiei ca mijloc de sprijin pe tot parcursul programului de intervenţie logopedică;
• asigurarea continuităţii în activitatea corectiv
• recuperatorie prin implicarea familiei, a cadrului didactic, a prietenilor copilului.